Apoi se întâmplă ceva. Exact când nu mai am deloc putere şi vreau să trăiesc în sacul negru, departe de lumină şi de oameni şi de orice bucurie, mă salt la suprafaţă, îmi prind de faţă cu cârlige de rufe un zâmbet mic, mă zbat să ies şi să mă depărtez de griji şi încerc să râd ca şi cum n-am nicio grijă pe lume. Să iau fiecare zi grea ca pe o zi un pic mai uşoară. Şi mă apuc şi pictez, să împrăştii culoare peste toate zilele alb-negru care au trecut peste mine.
Şi timpul trece, vin vremuri mai bune, supărările lasă urme care se şterg uşor-uşor şi bag sacul negru înapoi în dulapul corbului. Sunt foarte recunoscătoare că, deşi sunt un om paşnic, încă pot să mă lupt cu mine însămi şi să înving.
Dar adevărul e că în astfel de momente mi-aş dori ca oamenii din jur să fie mai înţelegători, răbdători şi mai iubitori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu