"Dorul pământului de a ajunge la ceruri"

Van Gogh, la un moment dat, a spus că noaptea i se pare fi mai vie şi este mult mai plină de culori decât ziua.

Cineva i-a zis lui Van Gogh: "Eşti nebun să desenezi un astfel de arbore. Poate un pom să crească vreodată atât de înalt încât stelele să rămână jos faţă de el?"
Van Gogh i-a răspuns: "Poate că n-ai cunoscut niciodată un arbore; n-ai văzut niciodată înăuntrul unui arbore. Dar eu cunosc arborele din interiorul său; îl cunosc în profunzime. Nu contează că nu poate trece dincolo de lună şi de soare şi de stelele boltei cereşti, căci nu încape îndoială că orice arbore tânjeşte să se înalţe până acolo. E irelevant că nu poate să treacă dincolo de aştri; setea lui, dorul lui după înălţimile acelea există."
Van Gogh spunea adesea: "Arborele este dorul pământului de a ajunge la ceruri. Arborele este cu adevărat năzuinţa pământului. Prin el, pământul îşi întinde mâinile să atingă cerurile".
Frumos. Cum ar fi să ne gândim exact cum ar gândi un arbore? Să cunoaştem ploaia aşa cum o cunoaşte el. Să simţim vântul aşa cum îl simte el.
Poate că doar aşa am înţelege de ce câteodată ne simţim ca un ocean, iar alteori asemenea vânturilor.