Ştiu, e sambata.
Dacă mă citeşti acum, te compătimesc, pentru că ar trebui să te pierzi în braţele cuiva drag. Dacă mă citeşti la serviciu, te compătimesc, pentru că ar trebui să munceşti la unghiile tale, pe care le rozi cu atâta candoare. Mă compătimesc pe mine, pentru că la această oră în loc să scriu ar fi trebuit să mă scald în privirile blânde ale Micului meu Prinţ. Ar fi trebuit...
Te-ai vizualizat vreodată în visele tale copilăreşti sau spectacolele adolescentine, date în camera ta? Adică ce a mai rămas din castelul de pe valea sufletului tău, construit cu greu, piatră cu piatră, vis cu vis, speranţă cu speranţă. Desigur, visai un castel vechi, a cărei tu, stăpână atotputernică, tronai şi nu te ameninţa nimeni şi nimic. Visai la Feţi relativ Frumoşi cu capsa pusă bine, pe tine. Visai la eroi care te urmau orbeşte în aventurile tale care schimbau lumea, care se luptau înfocaţi cu balauri pe care chiar tu însaţi îi momeai afară din peşteri. Fiind copil însă, nimeni nu ţi-a dat crezare. Aşa că ţi-ai petrecut ani buni transformându-ţi corpul şi ignorându-ţi inima. Visând la încrederea pe care o doreai de la alţii.
Doar că acele vise, rezidau în inima ta, care a devenit mută, redusă la tăcere de indignări, refuzuri, insuccese, trădări, minciuni…din partea acelora care ai vrut să creadă în tine.
Şi acum? Te declari pierdută. N-ai nici măcar o recompensă de dat găsitorului. Te-ai trezit pe canapeaua unui castel care nu era al tău. Ţi s-a spus că Feţii-Frumoşi rezistă doar în basme, unde mâncarea sănătoasă se dă gratis la alimentară şi nu există vinul roşu sau pieptul de pui proaspăt, atât de blamate pentru infidelităţi. Ţi s-a spus să construieşti ziduri în jurul balaurilor tăi, nu cumva să îi înfrunţi, pentru că astfel vei deveni eroină, iar oamenii au prostul obicei de a le crucifica pe acestea. Apără-te, protejează-te, închide uşă peste uşă. Au venit negustori care îţi vindeau frenetic ponturi despre propria ta fericire, când tu stăteai în mijlocul tău, cu o salbă de chei în mână, neştiind care ce uşă mai deschide.
Şi ai ascultat orbeşte glasul mulţimii. Ai ajuns un adult admirabil şi un copil idiot.
Te uiţi mirată în oglindă şi întrebi care rid aparţine cărui nemernic care ţi-a luat inima şi ţi-a spart-o în bucăţi. Şi te alini cu gândul că inima ta trebuie să se spargă, până se va deschide. Te furişezi lângă rochiţa mulată care odată te-a cuprins în senzualitatea ei. Şi te alini cu gândul că vârsta se depune. Te uiţi galeş la perechea de pantofi din vitrină, pe care nu ţi-i permiţi pentru că soţul tău îşi urmează visele, dincolo de nori sau şi le trăieşte şi te seacă de arginţi. Şi te alini cu jurământul handicapat pe care l-ai spus timidă, de după floarea albă de mireasă. Te pierzi în necazurile altora, adunând fabule despre viaţă, în cartea care nu este a vieţii tale. Asculţi pierdută inima pădurii, căutând-o pe a ta. Cauţi răspunsuri la întrebările care, în perioada copilăriei, erau temele tale de acasă. Pe care le trăiai venind de la şcoală, fugind de ea, cutreierându-ţi patria sau evadând din ea.
Hai să-ţi spun ceva.
O fi vraişte, dar e castelul tău. Iar undeva în labirintul propriilor tale angoase tipic adulte, bate o inimă. Slab ce-i drept, dar o aud. Şi am ascultat-o de atâtea ori. Bate, dezamăgită de aşteptări şi mutilată de trădări. Cunosc ritmul, l-am bătut şi eu.
Adaugă-i un solo de chitară. Inventează-i o armonie. Cântă-i ce vrei tu. Până îţi va plăcea cum sună. Când îţi va plăcea, vei dansa pe această muzică. Şi îţi vei aminti fiecare cheie ce uşă deschide. Îţi vei aminti drumul către inima ta. Vei lua în braţe copilul din tine şi îl vei încuraja, ca un adult responsabil, să îşi urmeze visele. Îi vei da crezare.
Până la urmă, în asta constă maturizarea. Să fii adultul care iubeşte, respectă şi protejează copilul din tine.
...Si cei doi au pornit spre nicaieri...tinandu-se de mana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu