Îmi plac dimineţile care îmi aparţin în totalitate, în care îmi pun ordine în idei, în care îmi restabilesc echilibrul cu o ceaşcă bună de cafea, aşa cum îmi place doar mie. Tind să cred că liniştea e cel mai bun remediu pentru cei cu stări inexplicabile. Privesc pereţii bucătăriei şi îmi par a avea cele mai calde culori, atât de calde că la un moment dat toţi oamenii care-mi trec pragul au tendinţa să-i ia în braţe. Şi descoperă că sunt la fel de călduroşi ca o ceaşcă de ciocolată caldă. Geamurile sunt aburite, iar toată imaginea în mişcare de afară parcă e o acuarelă fumurie aruncată aiurea de un copil lipsit de orice talent.
Dacă m-aş ridica de aici, de pe scaunul meu din bucătărie, aş putea pierde toată senzaţia plăcută de siguranţă, de căldură, tot farmecul, toată simfonia de sunete înfundate, toată dimineaţa. Aş pierde-o alergând după minute la ore fixe, făcând slalom printre bătrâni îngheţaţi, adulţi grăbiţi şi copii nepăsători şi iarăşi nu aş ajunge la timp. Aşa că ce rost are? Aş putea rămâne aici, încercând să prind din urmă toate dimineţile irosite aiurea. Şi parcă nici nu e viaţă afară! Doar imitaţia ei, în cea mai ieftină formă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu