Dată fiind natura job-ului meu, 2 săptămâni pe lună citesc poveşti, sau chestii pentru copilaşi până la 7 ani. Mă lovesc mereu de această lume de basm. Sinceră să fiu, merge şi la propriu şi la figurat. Astăzi am citit o poveste: "Şoarecele şi pisica", de fraţii Grimm. Este relatată povestea celor două animale care se împrietenesc şi se hotărăsc să trăiască împreună. Cu mari sacrificii, cei doi cumpără o oală cu untură pentru a avea ce mânca în timpul iernii. Pe parcurs pisica se tot furişează de lângă şoarece pentru a fura din untură, minţindu-l pe acesta că se duce la diferite evenimente. Într-o zi de iarnă, cu stomacul chiorăind, şoarecele îşi aduce aminte de untură, iar când descoperă înşelăciunea mâţei se întristează, luând-o la întrebări. Ca răspuns, pisica îl prinde şi îl mănăncă, lingându-se pe degete.
Măh, m-a izbit în creştetul capului. Na poftim. M-a izbit sfârşitul acestei poveşti cu oala aia în care fac eu ciorbă, fix în cap.
M-am gândit apoi la constanta mea dezamăgire asupra lumii în care trăiesc. La cum îmi imaginez eu, la cum ar trebui să fie, la toate sacrificiile pentru a schimba ceva…când oamenii pur şi simplu nu vor să se schimbe. La faptul că toţi suntem un întreg, dar nu mă regăsesc lângă toţi proştii.
Măh, şi în autobuzul 30, undeva, pe Bulevard, mi-a trăsnit pur şi simplu:
Nu trebuie să fim la fel, ca să fim una.
Mda.
Ceea ce-ţi trebuie foarte bine să-ţi intre în cap, cititorule, este acest lucru: viaţa este o binecuvântare. Iar fericirea... o opţiune. Am mai spus-o, şi o repet.
O concluzie care nu are legătură cu articolul: fotbalul a apărut, pentru că pur şi simplu doi băieţi au simţit acelaşi lucru. Cum îl putem desfiinţa? Simplu. Introducem încă o minge în teren.
P.S. Mă doare capul îngrozitor şi n-am o amărâtă de aspirină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu