De ce?

Nu ştiu ce înseamnă pentru voi "a trăi". Nu ştiu ce înţelegeţi prin asta. Nu ştiu cum aplicaţi verbul acesta în viaţa proprie şi cum le permiteţi celorlalţi din jurul vostru să îl aplice în vieţile lor.
Nu ştiu nici ce înseamnă pentru voi "viaţa". Viaţa aşa... în general, nu doar a voastră. Viaţa unei flori, a unui copac, a unui animal, a unui om, viaţa vizavi de TOT. Nu ştiu care e gradul de superioritate pe care, fără explicaţie logică, vă minţiţi că îl atingeţi, faţă de restul planetei.
Ştiu însă ce înţeleg eu din toate acestea.
Pentru mine a trăi înseamnă a respecta tot ceea ce mă înconjoară. TOT.
Astăzi când am ieşit de la servici, am luat-o uşurel spre casă, pe jos, împreună cu o colegă. Într-un parc m-am auzit strigată. Pe nume. M-am uitat în stânga şi-n dreapta nerecunoscând pe nimeni. Cu greu... dar cu greu am realizat că sunt strigată de ... un homeless. I-am recunoscut ochii, ochii aceia inteligenţi care-mi plăceau mie când eram mică, şi el venea în vizită la tata (fiind coleg de servici cu el). Un om cu o cultură generală arareori întâlnită. Puteam discuta despre orice carte, orice autor, nu conta. Omul acesta trăia efectiv orice moment în care se aduceau în discuţie cărţile.
Iată-l zăcând pe o bancă, în parc.
Evident, m-am dus şi m-am aşezat pe bancă lângă el bombardându-l cu întrebări: Ce faceţi? Ce s-a întâmplat? Sunteţi în regulă?
Ei bine... omul acela a început să plângă. Disperată... l-am întrebat de ce. "Oare ai idee de câţi ani nu mi s-a mai adresat nimeni cu "dumneavoastră"? Dă-mi voie să-ţi sărut mâinile". Ceea ce am şi făcut.
....
M-am uitat după colega mea. Era retrasă cu cel puţin 10 metri faţă de noi şi-mi arunca priviri disperate. Am ignorat-o. M-am uitat la oamenii care treceau pe lângă noi, şi ne priveau la fel de disperaţi şi circumspecţi. Damn it. I-am ignorat.
Dar nu am putut să nu mă întreb de ce. De ce, oameni buni? De ce trebuie să ocoliţi un om cu care odinioară discutaţi ore în şir? De ce să-l evitaţi?? Pentru că vă e teamă că se uită alţii la voi? Că sunteţi judecaţi de alţii? Cât de superficiali sunteţi! De ce?? Colega mea m-a întrebat disperată: "cum de ai putut să stai pe bancă lângă el?" Uite aşa! Simplu. Am făcut asta, pentru că mă respect pe mine, în primul şi-n primul rând. Îl respect pe el, apoi. Pentru mine respectul se raportează la om, nu la hainele pe care le poartă sau nu, sau la vârstă. Pentru mine este acelaşi om. Dacă acum este homeless, asta este doar consecinţa felului în care a ales el să-şi trăiască viaţa. Acestea sunt consecinţele acestei alegeri. Atât. Dacă până acum am iubit oameni, acum îi iubesc şi mai mult. Dacă uneori am urât oameni, acum îmi sunt total indiferenţi. Dacă i-am judecat sau acuzat, acum nu mai simt decât milă pentru ei. Dacă nu i-am înţeles, acum nici nu mai simt nevoia să încerc.
Uite aşa, mi-am reamintit că oamenii sunt, sau pot fi, cele mai rele fiinţe de pe pământ. Singurele fiinţe rele. Deoarece răutatea implică şi dorinţa de a face rău. Mi-am reamintit că oamenii mint incredibil de mult, şi mai ales pe ei. Mi-am reamintit că poţi cunoaşte un om după cum se comportă când trebuie să doarmă afară. Atunci când îşi pierde banii. Atunci când se bagă cineva în faţa lui la rând. Sau atunci când îl prinde ploaia.
Mi-am reamintit că se pot înfiripa prietenii profunde în doar câteva minute.

Oameni buni, să ştiţi că nimic nu e mai complex decât simplitatea. Nimic din ceea ce aveţi, nu vă aparţine. Nimic nu e al tău, totul e al lumii în care trăieşti.
Singurul lucru cu adevărat al vostru este libertatea. Libertatea de a alege ce vreţi să fiţi şi ce vreţi să faceţi cu viaţa voastră. Libertatea de a refuza să trăiţi într-o turmă care are nişte principii şi obiceiuri cu care voi nu vă identificaţi. Libertatea de a refuza să MAI respiraţi nefericirile altora, provocate chiar de ei înşişi. Nicio fericire nu poate fi mai mare decât fericirea de a lupta pentru visele voastre, de a avea curajul să mergeţi înainte, indiferent dacă rezultatele coincid, sau nu, cu ceea ce speraţi... Viaţa voastră este pur şi simplu în mâinile voastre. VOI alegeţi cum s-o trăiţi.

Nu m-am abţinut să nu pun această poză aici. Nu am văzut până acum nici o singură cucoană cu pălărie fancy sau vreun nene în costum să facă asta cu un câine. Ironic, nu?