Îmi plac oamenii blânzi, atât de blânzi încât nu-ţi zic niciodată: "du-te mai încolo". Îmi plac oamenii care-mi pun şi mie întrebări, nu se mulţumesc doar să răspundă întrebărilor mele.
Îi iubesc pe cei care nu se bagă de-a sila în viaţa mea, care îmi dau timp şi-mi înţeleg nevoia de spaţiu. Cei care vor să încerce lucrurile care-mi plac mie şi mă conving şi pe mine să renunţ la încăpăţânare şi să intru un pic în lumea lor. Şi-mi mai plac oamenii care nu se supără cu una cu două pe mine doar pentru că nu sunt un om perfect şi nu mă ridic la înălţimea aşteptărilor lor. Adevărul e că avem cu toţii nişte aşteptări de zici că-s cocoţate pe picioroange şi cei care nu renunţă la perfecţionismul ăsta relaţionist riscă să se dea peste cap cu tot cu picioroange.
Îmi plac oamenii care se luminează atunci când mă văd şi nu se plictisesc cu mine nici măcar atunci când recunosc şi eu că m-au prins într-un moment în care sunt extrem de plictisitoare.
Şi-mi plac şi oamenii care nu se prefac mereu că-s veseli şi victorioşi, care împachetează cadourile cu ce au găsit prin casă şi cu care pot vorbi în limba nonsensului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu