Sarmizegetusa - o călătorie în trecut, căutând rădăcinile noastre

Motto:
"-Pentru a vedea un anumit lucru, nu este suficient ca el să existe şi să fie vizibil. El mai trebuie şi privit, şi înţeles.
-Noi trebuie să visăm, dar cel mai frumos vis al românilor este adevărul."

“Domnul Magnific ca mâine va poposi pe pământul nostru ca să audă şi să vadă ce au făcut Fiii Luminii. (…) Marele Conducător spre oameni va pluti. Noi iar vom fi în graţia lui Zalmoxis”
Tăbliţele dacice de plumb de la Sinaia (interpretate de Adrian Bucurescu)

Melodia excursiei:



Şi cum să nu profiţi de concediu? Cum să nu-ţi iei toate catrafusele şi să pleci 2 săptămâni aiurea prin ţară? Imposibil....
Păi de 2 ani mă chinui să ajung la Sarmizegetusa Regia, şi-mi tot fac planuri, şi vise....N-ar fi fost păcat de ele?
Aşa că anul acesta am ajuns în sfârşit pe tărâmul dacilor, în zona 0 - cum îmi place mie să-l numesc!
Primul lucru - desigur - pe care l-am făcut, a fost să merg pe jos, cu piciorul cum s-ar zice, către Sarmizegetusa, pornind din Costeşti.
Peisajul este incredibil. Oh, oh, cum plâng munţii aceştia după daci...este incredibil ce loc şi-au ales..."creierul munţilor" efectiv l-aş putea numi.
Am intrat pe poarta de vest a cetăţii, şi-am fost uimită de fagii seculari de acolo. Au o grosime incredibilă. A urmat poarta de est, şi-am ajuns în sfârşit în zona sanctuarelor. Sentimentul este... aparte. Total aparte faţă de orice am trăit şi simţit până acum. Este o bucurie, amestecată cu calm, şi atâta solemnitate... este pur şi simplu grandios.
Acum 2000 de ani... acesta era locul în care, probabil, atâţia regi au adus ofrande să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor, sau s-au rugat la Zamolxis să-i cruţe de mânia cuceritorilor...
Despre sanctuare.... ce să mai zic.... nu mai zic nimic. E clar că au fost gândite de nişte iniţiaţi.
Stând şi uitându-mă per ansamblu.... hm. Nici măcar 10% din ceea ce ESTE acolo, nu este descoperit. Probabil că nu întâmplător toată acea zonă este declarată "parc natural" şi nu ai voie să clinteşti nici măcar o piatră, darămite un copac...
Am găsit o piatră (calcar), şi-am luat loc pe ea, mi-am luat libertatea de a închide ochii şi a-mi imagina totul aşa cum ar fi fost odată.

Acesta este drumul pavat care duce la sanctuare. Eh? Cum arată după 2000 de ani? Credeţi-mă pe cuvânt, este mai bun decât orice autostradă pe care o avem la ora asta!

Prima imagine de ansamblu, care efectiv îţi taie răsuflarea.

Sanctuarul mare circular.

Canalizare, frate!

Sancuarul mic circular.

Cea mai rece şi bună apă de izvor.

Sanctuarul de calcar

Ceasul solar

Şi, credeţi-mă, nu am cum să postez aici atâtea poze, cu infinit de multe detalii!

Ah, un lucru absolut fabulos mi s-a părut a fi acela că stâncile conţin extrem de multă mică şi...strălucesc aşa de tare...chiar şi pământul pe care calci străluceşte!

Munţii şi pământul, efectiv strălucesc!

Pietrele nu vor să ne vorbească mai mult...dar este clar că ne ascund ceva.

Mood:

Freedom...

...and serenity.

(va urma)