Life

Acum doi ani, prin iunie, mă găseam în faţa unei mese pline de hârtii. La câţiva metri de ea, câteva trepte mai jos, oameni, aşteptând. De cealaltă parte a mesei, aşteptam şi eu să tacă vocea din căşti care îmi traducea ce trebuie să fac. Apoi linişte. Infintă. Calmă. Atotputernică. Şi simt că devin una cu hârtia, una cu liniştea din sală, una cu tensiunea celorlalţi, una cu respiraţia lor întretăiată. În acel moment, toate lucrurile imateriale, toate emoţiile celor care mă priveau, aşteptarea lor, liniştea din sala aceea, toate lucrurile alea au devenit palpabile, reale, fizice, ca nişte blocuri de granit plutind în aer, ca nişte şuvoaie de ape pe care le puteam orienta oriunde doream. Pentru o clipă, am devenit copilul etern care se joacă cu ele.
Din faţa mesei cu hârtii, sau de sub pomul de pe drumul spre Blidaru, sau de sus, de la 2505 de metri altitudine, când inima îţi bate mai tare decât orice în dragoste, totul se vede cu o claritate pe care n-o vei avea niciodată din apropierea a ceea ce vrei să vezi. De acolo, de sus, vezi cu adevărat cum cele care păreau cel mai important lucru de pe faţa pământului pentru tine, lucrurile de care te agăţai cu toată puterea, acum au devenit dintr-o dată un vis urât, ceva meschin ce n-a existat niciodată, o simplă iluzie.
Şi poate că o iluzie sunt şi toate momentele astea de revelaţii. Poate că până şi revelaţia pe care o ai, nici ea nu există. Pentru că toate aceste secunde se opresc în timp, pentru totdeauna, au puncte comune, trăsături comune, şi chiar şi circumstanţe comune. Dar un singur element le uneşte pe toate. Nu au fost niciodată pregătite, căutate, dorite. Nu le-am anticipat. Nu am făcut nimic ca ele să fie, nu am făcut nici un pas spre existenţa lor. Nu le-am controlat. Nici începutul, nici sfârşitul. Nici circumstanţele, nici efectul lor asupra mea. N-am încercat să le fac să rămână suspendate pentru totdeauna. N-am încercat să le opresc, să le îngheţ, să le captez cumva, altfel decât ca nişte experienţe în sine. Am învăţat că tot ce pot face în aceste momente este să "let it go, letting myself go".
Unii psihologi denumesc asta flow. Budiştii i-au dat numele jhana. Yoghinii i-au spus samyama.
Eu îi spun momentul când am ştiut unde vreau să ajung atunci, pe munte. Eu îi spun momentul în care am devenit una cu existenţa, la Blidaru, sub pom. Eu îi spun momentul în care m-am jucat cu liniştea, în sala aceea plină de oameni. Eu îi spun momentul în care mă zbăteam pentru fiecare gură de aer, fiind prinsă într-un vârtej de apă, la Paltinu. Eu îi spun momentul în care mi-am luat la revedere pentru ultima oară de la bunica mea, ştiind că n-o voi mai vedea vreodată.
Eu îi spun simplu: viaţă.