Te trezeşti, respiri, faci un duş, pleci la serviciu, stai pe un scaun, mănânci, injuri, ajungi acasă, vorbeşti la telefon, ieşi în oraş la o cafea sau o bere, te întorci acasă, deschizi televizorul, te speli pe dinţi, dormi.
Câteodată, se întâmplă ca atunci când cunosc o persoană, să o întreb ce îşi doreşte, cum îşi vede viitorul, care sunt lucrurile către care tinde. Cele mai multe persoane ridică din umeri şi îmi spun că nu ştiu. Altele mă privesc lung, ca şi cum nu m-ar fi auzit şi schimbă subiectul. Foarte puţine persoane îmi răspund, dar chiar şi ele o fac cu oarecare tristeţe sau regret în glas. Câteodată insist: "bine, bine, dar totuşi trebuie să te vezi cumva peste 2-3 ani. Trebuie să ai un scop, o direcţie în care mergi, nu?". Atunci primesc, mai devreme sau mai târziu, răspunsul: "Eu nu sunt aşa visător/oare ca tine. Eu sunt o persoană mult mai practică. Eu nu trăiesc cu capul în nori. Eu sunt ancorat/ă în realitate. Nu sunt genul de persoană spirituală". Iar alteori, primesc critici: "Gândirea asta nu te duce nicăieri. O să fii dezamăgită. Nu vezi realitatea. Ce contează ce-ţi doreşti şi ce nu? Filozofia asta n-o să te ducă nicăieri".
La întrebarea mea "Ce visezi să faci? Ce visezi să devii?", se vede, în ochii celor pe care îi întreb, nu doar absenţa unui răspuns sau ezitarea de a vorbi, ci şi evitarea de a-mi răspunde. Evitarea de a-şi răspunde. Pentru că momentul în care le ofer bila de cristal în care ar putea să-şi vadă viitorul, le ofer ceva ce nu vor să vadă. Pentru că dacă s-ar uita cu adevărat, şi-ar da seama că, nevisând, nedorindu-şi un anume viitor cu pasiune, necăutând o cale, vor deveni captivi ai circumstanţelor, societăţii. Ar vedea că nu şi-au creat ei înşişi un rol pe scena vieţii, ci doar au primit un rol, la întâmplare, în funcţie de nevoile celorlalţi. Şi-ar da seama că viitorul lor este alcătuit din luni, anotimpuri, ani, de trezit la 7 dimineaţa, de lucrat într-o slujbă care nu le dă nicio satisfacţie, înconjuraţi de oameni la fel de fără orizont ca şi ei, deprimaţi ca şi ei, cu concedii identice cu ale altora, cu aceleaşi discuţii despre cumpărături de mobilă la Ikea, ratele la bancă, educaţia copiilor, boli şi medicamente şi, bineînţeles, evitând pentru totdeauna conştientizarea singurului viitor final comun pentru toţi.
Pentru că timpul este singura resursă limitată de care chiar avem nevoie. Pentru că, la un moment dat, în viitor, va fi prea târziu ca să îţi dai seama că ar fi trebuit să visezi la momentul potrivit. Că dacă nu visezi acum, când vei mai avea timp pentru asta? Că dacă nu alegi să fii o cauză a realităţii tale, atunci vei fi cu siguranţă doar un efect al ei. Că nu e suficient să aştepţi ca viaţa să ţi se întâmple.
Iar eu nu sunt o visătoare aşa cum mă văd ei. Pentru că ceea ce mă diferenţiază de o visătoare idealistă este că eu îmi doresc să ajung undeva, oriunde, fără să-mi fac iluzii că aş putea să controlez realitatea. Iar în final, nu contează că ai ajuns acolo unde îţi propuneai să ajungi, că ai devenit persoana care vroiai să devii. Contează, însă, drumul până acolo. Contează că ai vrut să-l faci. Contează că a existat ceva ce te-a făcut să ieşi de pe calea pe care ţi-au trasat-o alţii, şi în felul acesta ai reuşit să devii mai mult decât o statistică, mai mult decât un clişeu, mai mult decât o frunză dusă de vânt. Pentru că în final, e preferabil să-ţi doreşti să ajungi undeva şi totuşi să nu ajungi, decât să nu-ţi doreşti să ajungi nicăieri, şi să ajungi acolo.
Aşa că ăsta ar fi răspunsul meu pentru realiştii, practicii, pentru pragmaticii din viaţa mea. Aş putea să le spun toate astea, să le arăt toate astea, dar n-am s-o fac. La ce ar ajuta nişte cuvinte scrise pe nişte pixeli, în ce fel i-ar schimba nişte vorbe citite undeva, atâta timp cât NU SIMT lucrurile astea? Atâta timp cât îşi maschează teama cu teamă? Atâta timp cât se ascund de propria lor natură, care îi cheamă, pe măsură ce trec anii, cu o voce din ce în ce mai stinsă?
Te trezeşti, respiri, faci un duş, pleci la serviciu, stai pe un scaun, mănânci, injuri, ajungi acasă, vorbeşti la telefon, ieşi în oraş la o cafea sau o bere, te întorci acasă, deschizi televizorul, te speli pe dinţi, dormi.
Şi cu toate astea, tot mi-aş dori să-i trezesc. Învăţându-i să viseze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu