Scrisoare

Destinatar: Părinţii

Acordă-ţi un moment de sinceritate şi întreabă-te, te rog, de ce îţi iubeşti părinţii.
Ah, ar fi trebuit să precizez dinainte: răspunsuri gen: "că mi-au dat viaţă", "au avut grijă de mine", "şi-au sacrificat întreaga viaţă pentru mine", "pentru că aşa trebuie, aşa e de când lumea" ... nu le accept. Şi-ţi spun şi de ce: pentru că acestea sunt lucruri care's "scrise" în fişa postului de părinte. Ele ar trebui să se întâmple necondiţionat. Din momentul în care te-ai născut, - de fapt, din momentul în care ai fost conceput, nu ar trebui să existe altă prioritate în viaţa lor. Decât tu. Probaaaaabil dap, de aceea, cea mai mare responsabilitate acordată vreodată unui om, este aceea de a fi părinte. De aceea cei care încă nu sunt maturi, sau sunt iresponsabili, nu ar trebui să aibe copii. Toate aceste lucruri, desigur, sunt spuse în mod ideal.
Părinţii sunt desemnaţi, din momentul venirii pe lume a noii vieţi, să aibă grijă permanent de ea, până la momentul în care noua viaţă, noul om, este capabil să aibă grija sa, este capabil să aleagă conform propriului sistem de valori, să-şi trăiască propria libertate. Problema este că... toate aceste lucruri sunt înţelese, de cele mai multe ori, în mod... greşit. Sau principiile în sine sunt greşite. Părinţii nu sunt neapărat de vină, ei aplică "metodele" care li s-au aplicat şi lor şi tot aşa...Dap, în anul 2012, noi încă trăim în trecut. Mai mult decât atât, unii părinţi proiectează nerealizările lor asupra copiilor (gen: "dacă eu nu am putut să fiu director, el TREBUIE să fie"), şi astfel, în acest mod, ei dezvoltă practic nişte fantome, nişte oameni fără voinţă proprie, chiar incapabili să se descurce pe cont propriu. De aceea, mulţi părinţi nu bagă deloc în seamă creativitatea şi inteligenţa propriului copil. Iar el devine brusc neascultător. Iar atunci.... atunci i se aduc reproşuri: "Dar tu ştii câte sacrificii am făcut eu pentru tine? Aşa mă răsplăteşti tu?".
Ia gândeşte-te tu, omule matur, care eşti departe de casa părintească, de câte ori îţi copiezi părinţii, în aceleaşi decizii care te deranjau când erai copil?
Gândeşte-te de câte ori te dai zilnic cu capul de pereţi doar pentru faptul că stai zilnic opt ore lingând pe alţii în gaura fizicului, pentru că părinţii tăi şi-au dorit să devii contabil, iar tu singurul lucru pe care ţi l-ai dorit şi ţi-l doreşti chiar şi acum este să pictezi nuduri? Câţi dintre voi v-aţi plesnit nevasta, doar pentru că v-aţi văzut tatăl făcând la fel? De câte ori te-ai aşezat în pat noaptea, la culcare, lângă bărbatul vieţii tale, cu părul mirosind a arome de rântaş sau sarmale şi cu pijamale rupte-n fund pentru că mama ta făcea la fel? De câte ori ţi-ai pedepsit copilul prin bătaie, atunci când deschidea gura să-şi exprime o opinie, doar pentru că ai tăi făceau la fel cu tine? Hm...Ar trebui să te gândeşti de unde îţi vin toate aceste lucruri. Întreabă-te.
Apoi mai întreabă-te dacă îţi iubeşti părinţii necondiţionat de faptele sau ne-faptele lor.
Felul de iubire în care ai fost crescut, te-a pregătit pentru următorul destinatar: TU. Dacă ai fost plin de iubire de la părinţii tăi, ţi se va părea normal să iubeşti. Iar dacă te iubeşti pe tine, vei iubi şi vei respecta următorii destinatari: partenerul de viaţă, copiii tăi, natura şi ce mai vrei tu să iubeşti pe lumea aceasta.
Nu mă înţelege greşit. Nu vreau să spun aici: desparte-te de părinţii tăi. Dimpotrivă, eu vreau să-ţi spun că ar trebui să-i iubeşti din toată inima. Iubeşte-i pentru ceea ce sunt, însă necondiţionat de faptele lor.
Dacă tu, în acest moment, eşti nefericit, neîmplinit sau doreşti să fii altundeva, ia o pauză, gândeşte-te, şi adu-ţi aminte momentul în care, la un moment dat, te-au decalat părinţii tăi.Pentru că nu ai absolut nici o scuză să nu faci ce vrei sau să nu faci lucruri care îţi plac.
Dacă cumva eşti părinte de copil proaspăt venit pe lume, să nu te apuci Doamne-fereşte să-l strici! Acordă-i toată libertatea din lume. Ceea ce ai tu de făcut este să înlături pericolele mari din jurul lui. Lasă-l să experimenteze. Crede-mă, acel copil te va iubi ca pe Dumnezeul lui. Însă dacă te vei juca cu libertatea lui, atunci el te va iubi pentru că trebuie. Şi, probabil, din asta va face toată viaţa lui. Un "trebuie".
Ieri am auzit din gura unui om următorul lucru: "-Ce mai face mama ta, e ok?"; "-AAA, e biiine măh! Matusalemică! Mor eu şi ea nu mai moare!" Mi s-a părut incredibil de groaznic lucrul acesta. Să poţi să spui aşa ceva.
Aşa că:
Dacă părinţii tăi s-au stins din viaţă, respectă-le memoria aprinzând o lumânare cu dragoste, nu cu libertatea de a fi tu însuţi, sacrificată pentru ei.
Dacă părinţii tăi zac legume prin vreun spital, sau prin vreun azil, aş vrea să-ţi aduci aminte că şi tu îmbătrâneşti. Aşa că dă-te cu capul de 6578 de ori de pereţi şi fă frăţică tot posibilul de a-i avea aproape. Pentru ceea ce sunt ei.
Dacă n-ai vorbit de ani de zile cu ai tăi, să-ţi fie ruşine. Da fapt, nici nu mă mir că-ţi merge aşa de prost. Oare crezi că degeaba există porunci referitoare la părinţi în aproape toate religiile?
Împăcarea cu ei înseamnă un nou început pentru tine. Înseamnă că-ţi accepţi trecutul, istoria, şi eşti liber de a-ţi crea alta nouă. A ta.
Între a îi respecta ca oameni şi să le respecţi cuvântul este o imensă mare diferenţă.
Dacă eşti acolo unde ai dorit, felicitări! Te respecţi, şi relaţiile tale sunt sănătoase. Dacă trăieşti iubirea, spune un mulţumesc lui Doamne Doamne, pentru părinţii tăi.

Mulţumesc, mamă. Mulţumesc, tată. Mulţumesc, bunica mea dragă.